Urãsc ardeii!

Cine a prins anii ‘80 cu ceva vârstã la activ ştie cã, în afarã de muzica proastã cu excepţii de numãrat pe degete, moda era o catastrofã umblãtoare, în culori cu ecou de munte şi în forme gogoşariene.

Când am crezut cã am scãpat şi mã amuzam la aducerile aminte, hopa cu reactivarea, cã doar când nu mai avem idei, ce altceva mai bun putem face?

Deci, dragele mele:

Pãrul. Aşa e el şi nu are sã stea mai bine dacã îl ciufuluţi şi îl tot daţi cu mâclâzuri, el n-are nicio vinã cã doar pe el mizaţi. În cel mai fericit caz veţi arãta doar nespãlate de câteva sãptãmâni, dar cu mirosuri de sorcovã care vor îndepãrta şi cel mai înfundat nas. Aici avem douã tendinţe, plus una pe vine, mai dificilã dar cu un boom de zile mari mai pe la începutul verii, aşa:

- pãi avem tunsoarea linsã, musai şi asimetricã, cu breton şi şuviţã cãzãtoare pe umeri sau pe spate. Sacrificiile aducerii unui pãr cu tendinţe de onduleuri la linsul pãrului de asiaticã sunt de nici nu vã vine sã credeţi, cu tot felul de ustensile şi soluţii gelatinoase şi cu o grãmadã de timp pierdut, dar ce mai conteazã când vrem sã arãtãm ca tocmai ieşite din grajdul modern al coafurii?
- urmeazã pãrul lung, care deocamdatã e cuminte şi lãsat pe spate, vopsit fireşte, cã naturelu’ e mort şi ferecat ca o paria ce se aflã. Dar nu disperaţi! Fiindcã mai are o şansã, respectiv
- tunsoarea à la Amy. Va fi de mare efect când or da cãldurile. Bombeul din creştet va sta înţepenit de la toatã transpiraţia şi praful Bucureştiului, încât nu va trebui sã mai daţi bani pe fixative şi scaun de salon. Totul e sã-l lãsaţi nespãlat o sãptãmânã sau chiar 10 zile, pentru cã în timp se va fi obişnuit singur sã cadã în ceea ce azi cu toţii numim meşe.

Hainele. Deşi avem cel puţin douã magazine la orice colţ de stradã, asta nu înseamnã cã înţolirea e un lucru uşor. Parcã ar fi fãcute în ciudã, pentru cã deja nu mai conteazã ce corp ai când porţi haine fãcute dupã manualul de botanicã. Avem pantalonii care seamãnã cu ardeiul capia, laţi în cur şi strâmţi la gleznã, cã dacã eşti grasã, las’ sã vadã şi poporul umblãreţ din jurul tãu cã Mika ţi-a scris un cântec şi cã îţi poţi etala şuncile tremurânde convinsã fiind cã ãsta e farmecul tãu. Asta când nu eşti chiar atât de plinã de tine încât sã-ţi împodobeşti picioarele cu egãri.

Ce sã mai zic de fustele şi rochiile gogoşariene, cu volane şi cu intrând cusut pe interior care te tot îndeamnã sã bagi mâna şi sã tragi naibii de tiv, sã-l aduci unde trebuie? Poate porţi nişte ochelari de-ţi astupã toatã faţa ca sã nu vezi cã folmotoceala asta nu stã bine nici pe alea slabe, cã atunci contrastul e atât de mare, cã picioarele aratã ca douã scobitori anyhow, dar nici pe alea bine furajate, cã asta e. Obişnuiţi-vã cu ideea, pe voi nu stã bine nimic.

Culorile au intrat în perioada de reactivare şi asta m-ar bucura, dacã nu m-ar violenta cu nuanţele şi combinaţiile de mahala, ţipãtoare şi împodobite cu accesorii de naşã.

The Shoes. Bãi femeilor, treziţi-vã! Tenişii şi derivatele chiar nu stau bine la orice, iar dacã sunt jegoşi nu dau senzaţia de Seattle decât dacã eşti cu totul lãlâie şi în pragul unui glonte în creieri. Papucii au marele merit cã ne dezgolesc şi ne aratã aşa cum suntem, tocmai d’aia tre’ sã fie veseli şi buni purtãtori de upper level, nu chinuiţi şi aruncaţi în picioare doar ca sã nu mergem desculţe.

Nu-mi mai bat capul cu accesorii şi parfumuri, cã aici e mult al naibii. Ţine doar de cum vede fiecare curãţenia şi simplitatea unui inel sau a unui miros care sã zicã ceva, nu doar sã ţipe.

Completare necesarã: „cine dracu’ se crede asta de ne zice nouã ce şi cum?” e perfect îndreptãţitã.

Vreau alt an

Zici cã am intrat în anul morţii, nu alta…

Venind azi spre casã datoritã vântului care mã sufla puternic de primprejur, mã uitam la panseluţele multicolore pe care le-au înlocuit ãştia în parcul din faţa Muzeului Antipa, cã-s frumoase şi-ţi iau ochii. Cred cã cu ocazie de summit. Panseluţe noi, adicã, nu alea modificate genetic, de au ţinut toatã iarna.

Am înţeles coloristica floralã cu care se împodobeşte o întrunire rãzboinicã, da’ cu trotuarul ce au avut? Cã au plantat douã bãnci pe el, de naiba ştie pe unde sã mai meargã în calitate de pieton, fiindcã pe acelaşi trotuar sunt şi douã benzi de biciclişti. Deci promenându-mã azi cu ochii în zarzavat, mã buşesc de ditai banca, ocazie cu care mi-a mai crescut o bubã lângã încã proaspetele muşcãturi de câine.

Pauzã de tras aer în piept. Eroina are o expresie nedumeritã care se transformã în furie, dar treptat, atât de treptat cã nu ne prindem.

Eroina: Bãi ursitoare beţivã şi socialistã! Bãi femeie, da’ numai dreptu’? Ce-ai de gând sã-i mai faci? Vrei sã vin şi sã-ţi bag în nas toate semnele de pe UNUL din cele douã picioare şi sã te sperii cu iote buuuuuuuubaaaaa?

Nu ştiu prin ce asociere de sentimente sângeroase şi vineţi mi-am adus aminte şchiopãtând de piesa ce va sã vie.

P.S. Să-mi zică şi mie careva dacă băiatul ăla blond bross-uit cântă sau nu la clape, că io am impresia că îşi lua banii degeaba.

Are You with the Head?

Îmi place expresia asta cum sună tradusă din topor, aşa.

Deci hai să ne inviorăm olecuţă şi să ne lăfăim burţile la o terasă, or quelque chose. Fiindcă L’Oreal.

Buhuhu! Fã-te cã ninge!

În Piaţa Galaţi s-a deschis un magazin foarte drãguţ, un fel de Hippie Hippie Shake ceva mai modest şi mai pentru copii, dar încã nu vã zic unde e, cã mai am de cumpãrat chestii de acolo şi nu vreau sã nu le mai gãsesc din cauzã de nehaliţi ca voi. Întrebaţi în piaţã, cã e mai ieftin oricum.

Anyway, pentru a-mi ridica moralul batjocorit de o depresie bovinã m-am gândit cã nu mi-ar strica sã merg pânã la…tot nu vã zic…şi sã-mi cumpãr oareşce titirez. Am plecat cu o cuverturã, dar asta pentru cã aveau multe feluri de rotiţe şi nu ma hotãrâsem asupra niciuneia. Cuvertura groasã şi portocalie cu dungi tot aşa. Cred cã ştiam eu ce ştiam, fiindcã nici bine nu ajung acasã, cã se şi porneşte urgia. Apãi noroc cã am intrat în uichend şi cã mã baricadez în casã, cã nici acuma nu s-a oprit.

Da’ ce mã tot plâng atâta? Pãi când de la geam se vede aşa şi când unguru’ stã tolãnit fãrã nicio grijã, eu de ce m-aş sesiza?

Primãvarã pe naiba!

Am fãcut ochi de dimineaţã şi am crezut cã în sfârşit dorm. Nu se poate! Ninge?? Mã uit la ceas. Da, ar trebui sã fiu treazã. Pe naiba sã mã ia! Cum dracu’ ninge tocmai azi? Muguri, chestii filingoase, primãvarã în simţiri? Unde sunteţi? Hai, terminã cu poezia şi vino-ţi în fire şi gândeşte-te cum dracu’ ajungi la muncã, fiindcã eu pe vremea asta nu merg pe jos nici dacã mã trimiţi în Alaska. (Mã rog, asta e pentru fini cunoscãtori, pardonaţi aerele de majestate!)

Cu chiu, cu vai, mã urc într-un taxi. Şi taxiul la fel de surprins de ce se prelingea din cer, altminteri linistit şi cu puf (ninsul, nu taxiul), da’ mã scuzaţi? E luni! Chiar dacã, vorba uneoare a Exarhului, lunea e început de weekend, io nu o simţeam deloc aşa.

Trec pe lângã matahala de casã a escãi, trec pe lângã un tico începãtor pe care taxiul meu l-a fãcut de mi-e şi jenã, trec şi pe lângã – dumnezeule mare, cum îi spuporţi?!? – veşnicii de dimineaţã de pe radio 21, cã iarã mi-e jena şi poposesc pe meleaguri de calorifere calde şi miros de cafea proaspãt fãcutã. Cu halba în mânã şi cu ochii în geamul închis mi-am permis totuşi sã mã bucur de o ninsoare cu mult soare, cum numa’ câteodatã de rar poţi vedea în Bucureşti.

Alooooo! Dom’le, cu primãvarã când daţi? Stãm la coadã, noi ţinem cu statu’!

Cand Bucurestiul miroase a Amsterdam.

Cand miroase Bucurestiul a Amsterdam? Uneori. Rar. OK. Pe alocuri. De exemplu, la ora 12 noaptea, vis-à-vis de nush ce sediu al Politiei (da da da… chiar peste drum de Politie), strada Domnita Anastasia colt cu Anghel Saligny, la cincizeci de metri de Expirat.

- Frate, vrei niste iarba?

Un pusti de vreo 18-19 ani striga dupa un rocker inalt si cocosat. Pletosul se opreste, se intorce catre el si raspunde lenes:

- Acid!

- Ce?

- Acid.

- N-am, frate! Iarba!

Intre timp, pustiul s-a apropiat de potentialul cumparator:

- Super buna! Na, trage!

Rockistul pornit sa-l caute pe Hendrix si p’ai lui, da din mana dezgustat a “Iarba? Missa don’t like it!” si se rasuceste pe calcaie.

Mirosul puternic de marijuana plutea peste trotuar si s-a tinut dupa mine vreo cincizeci de metri. Aveam un zambet cat China. “Genoeglijk!” sau “Bob Marley… Unde esti Bob Marley?”

Casa Presei

Lucrez de 13 ani in Casa Presei. And I hate it! E departe. E departe de orice. E departe chiar si de Herastrau,  desi pot vedea parcul pe geam. Si e mare. E prea mare. Daca as avea pauza de masa, as pierde-o pe drum catre si dinspre cantina / barulet / chiosc.

Din Colentina pana la Scanteia faceam o ora sambata, o ora si jumatate in cursul saptamanii, doua ore iarna. Cand m-am mutat pe Mosilor m-am bucurat. Ma gandeam ca o sa ajung si eu mai repede le serviciu. Riiiiight! Mai repede cu un sfert de ora. So useful!

Casa Presei… Not so Casa Presei dupa ce, rand pe rand, redactiile se muta in oras. Evenimentul s-a carat. Romania Libera s-a carat… In schimb, o vad de cativa ani umbland pe holuri cu copilul (Hotnews-ul) in brate pe Realitatea TV. Cat or mai sta si astia pe aici.

In fine. Au trecut o gramada de ani de cand ma plimb pe holurile astea. O gramada de nopti dormite prin Scanteia, dusuri facute la subsol, plimbari prin subsolul 2, certuri cu paznicii sau cu tiganii care veneau noaptea la cordit, prietenii legate cu aurolacii (salut Edy!) … Ba chiar am facut si un Revelion aici. Am tot facut cumparaturi pe datorie de la Cristi, de la chiosc, m-am ferit de fatada care da sa cada dupa cutremure, m-am imprietenit cu lumea de pe aici…

Firmele au aparut si au disparut. Chioscul cu cartulii al celor de la Coresi s-a transformat in chioscul de ziare al lui Nutu, care la randul lui s-a transformat in chioscul lui Harangus. Andimetra a ramas tot acolo, sub coloane.

Drumul din intersectie, din statia lui 131, pana la Scanteia este unul dintre cele mai placute momente ale zilei. Ieri mirosea a iarba cosita si a vara. Si era liniste. Astazi nu. Astazi era halimai: trecea o coloana oficiala.

In Bucuresti ploua, deci…

 

 

 

 

 

Stefan cel Mare colt cu Lizeanu (pe vremea cand 34 inca se egzista)

 

 

 

…Eu injur. Nu ca am eu nevoie de ploaie ca sa injur, insa un jeep cu numarul B-15-“Baaaaaa! Mori! Futu-ti…!” (cam asta am urlat eu in urma lui) m-a transformat din pieton care merge linistit pe trotuar cu o umbrela in mana intr-un nefericit aruncat imbracat in piscina. Sa fie primit, vedea-te-as la stirile de la 5!

…Imi dau seamna ca Primaria are si ea treaba ei, insa, bai nene!, las-o incolo de treaba! In jaful asta numit “asfaltare in Bucuresti”, japitele de primarie nu-si pot lua comisoane si din refacerea trotuarelor? Am vazut o tanti aproape spulberata de unul dintre “taranii din masini” pentru ca incerca sa ocoleasca o balta cat Herastraul mergand pe bordura. Femeia s-a dezechilibrat si taranul s-a multumit sa se infiga in claxon fara sa franeze, fara sa traga de volan. Vreau trotuare pe masura strazilor! Se aude, Adriean? (Si fa ceva cu numele asta, ca ma incurca! Tu nu simti ca e ceva in neregula cu numele tau?)

…Intersectiile sunt blocate. Nu prea ma prind care este legatura dintre ploaie si traffic jam. Ploua cu caramizi, or what? Politistii stau pe sub stresini pufaind tigari ude si sorbind din cafele luate fara bani (“Lasi, domnu’ agent! Facem cinste!” – auzita sub coloane, la Sala Palatului). Stati acolo, domnilor! Daca Inspectoratul nu va da pelerine de ploaie, voi ce vina aveti ce pula siguranta si ioc incredere?

…Geamurile din autobuz sunt inchise. “E curent!” Las’ sa fie, mamaie, ca sa mearga frigiderele si televizoarele. Daca e curent, e bine! “Inchide, dom’le, geamul! Nu vezi ca ploua?” Ii multumesc pe acesta cale mamei mele ce m-a facut inalt, gras si barbos. Desi am un ochi rosu (sau poate d’aia), dupa ce ma uit urat comentariile inceteaza.

…Nu e bine.

In Bucuresti ploua, deci sa nu mai!

Acum!

 

City Limits goes out there - Brasov

 

 

 

Str. Republicii din Brasov - un nume de strada cu iz comunist pentru cineva picat direct in centrul Brasovului si fara ghid istoric in brate. Doar specialistii in google it vor avea succes, daca au un laptop in tasca, in a afla ce si cum cu strada asta.

Revenind. Str. Republicii.

E singurul loc in care am regasit ceva din aerul strazilor din Anglia. Comparatia cu strazile Londrei e putin fortata. Cladirile din centrul istoric al Brasovului sunt cu mult mai darapanate si atinse de microbul balcanic (desi, pe furis, orasul se da drep burg) decat orice strada laturalnica a Londrei.

Am incercat din nou senzatia ca oriunde te-ai duce in Ro, e imposibil sa nu gasesti un sambure de tiganie, mai mult sau mai putin la vedere. Daca nu direct in strada, macar stand tolanit la o terasa cu mese kitchoase din plastic, sau urland din vitrina unui magazin. Magazinele cu kitchuri oribile - intotdeauna la strada. Magazine de antichitati & else - intotdeauna pe stradute laterale, dosite in curti interioare, apărate de ochi indiscreti si de cele mai multe ori si uitate.

Republicii se deskide brusc in Piata Sfatului [Da, aia cu cerbul de Aur!], care e plina de flying rats [amatorii neinformati ( ) sa citeasca porumbei] productie proprie, si lasa sa se vada ceva din Biserica Neagra.

[Funny thing: cica ar fi cel mai mare edificiu de cult în stil gotic din sud-estul Europei, DAR cu bolti in stil baroc. De ce? Cum de ce...? Pentru ca mesterii din Danzig - ca, deh!, noi se pare ca nu aveam mesteri „si aici la noi, in Romania" - au hotarat baroc. Si baroc a fost!]

Ce lipseste din zona?

Lipseste cu siguranta alergatul agresiv in jurul propriei cozi. Alergat care nu are nimic din gestul si aerul de joaca pe care il poate sugera un caine. Alergatul in jurul cozii cu manie e specific orasului de la vale.

Lumea e relativ relaxata si, cu putin noroc, auzi muzica din Peru asortata cu pene din coada de condor de plastic. [Eu merg autistic, de cate ori nimeresc in zona, cu cate o melodie generata direct in creier de cipul musical personal. De data asta a fost Middle Age Music. Multumim pe aceasta cale magazinului de suveniruri de la Westminster.]

Lipsesc praful in cantitati industriale care ti se lipeste de picioare si gunoaiele care flutura la fiecare colt.

Ce nu lipseste?

Nu lipsesc peretii scorojiti la etaj, “asortati” cu cei vopsiti haotic de la parter pentru magazine de gen K.

Nu lipsesc muzica proasta si outfit-urile care urla nu atat a saracie, cat a lipsa de elementar bun gust vestimentar.

[Apropo de asta: vreau o lege care sa interzica tigania de orice fel! O lege care sa interzica umbrelele de soare de plastic cu Tymbark in Vama! O lege care sa duca la gunoi umbrelele cu Orangina si scaunele + mesele de plastic de terasa de pe Republicii [mama lor de capitalisti]! Vreau sa invatam sa facem comert civilizat si sa avem o imagine unitara atunci cand ne apucam de construit/demolat!]

[Si iarasi apropo - de data asta - de demolat: am o prietena care imi spunea cum ar baga buldozerul in zona veche a capitalei. Huuuooo!]

Vreau sa … Hai ca am gresit postul! Se presupune ca era vorba de unul relaxat.

De incheiere:

Libraria de unde ne-am cumparat: eu Pescarusul JTL, iar sora-mea La Medeleni [cartea cu care am trecut eu timpuriu in adolescenta] e tot acolo pe strada paralela cu Republicii. Weee!

Am scapat de imaginea mireselor urate cu rochii oribile venite sa faca poze de album in Piata Sfatului [e bun si postul religios asta la ceva.]

In Biserica Neagra mirosea aiurea, a mucegai, si ma intreb ce cauta o “Expozitia de covoare persane” acolo. Pacat de covoare.

Inghetata de langa Biserica Neagra avea preturi mai mari decat cea din buricul Londrei. Oare pentru ca mica terasa europenizata avea geamurile scrise in franceza? Ma tem ca imi scapa motivatia adevarata. Sau poate nu.

Despre restul Brasovului nu vorbesc; e un fel de Bucuresti fara praf si agitatie nebuna, cu munti in jur si ursi in loc de sobolani pe la gunoaie.

In rest… orasul Stalin n-a disparut de tot, iar ora exacta se da tot acolo. Mai la vale…

 

 

 

Idiotii de langa fotbal.

 

 

Frica e paralizanta, dar grupul te impinge din spate. Ultima farama de ratiune iti spune ca nu ai cum sa o patesti prea tare. Te asezi preventiv in apropierea celui mai puternic din gasca ta. Stii cumva ca cel mai rau lucru care ti se poate intampla este sa iti iei cativa pumni si cateva picioare. Daca e de rau, te prabusesti si, imediat, cativa de-ai tai iti sar in aparare.

Iti tremura genunchii, dar incepi sa zbieri a Walhala ca sa maschezi teama. Privesti in ochii celor din gasca si frica lor te mai linisteste. Ii simti la fel ca si tine, tremurand de emotia anticiparii si de teama, cautand sprijin in ceilalti.

Intodeauna exista un lider. Daca nu e cel mai puternic, si de obicei nu e, este in mod sigur cel mai isteric. Are fie multe frustrari pe care si le mascheaza in agresivitate, fie o smecherie sireata. El impinge grupul inainte, sprijinindu-se pe cei mai puternici.

In momentul in care grupurile s-au apropiat, iar confruntarea e la cateva secunde distanta, privesti catre ceilalti, catre “dusmani”, si pui ochii pe unul dintre ei. Unul care pare victima sigura; unul pe care l-ai fi batut in liceu. Iti pregatesti o lovitura in gand.

Cand loviturile incep sa curga, intelegi ca nu-i ca in filme. Un pumn nu darama decat daca e o lovitura norocoasa. De obicei se lasa cu paruieli, cu degete in ochi, cu vanatai, cu haine rupte. Loviturile haotice zboara in toate directiile si nu-i de mirare daca te trezesti luat la suturi de unul dintre ai tai. Nu apuci sa bati zdravan pe cineva pentru ca, inainte sa termini, altcineva te ia la bataie pe tine.

Primesti pumni in spate, in obraz, in umar, dar nu simti nimic. Adrenalina te anesteziaza perfect. Abia peste vreo ora o sa incepi sa te vaiti si ai sa te prinzi unde ai fost lovit.

Totul e sa ramai in mijlocul grupului. Asa, oricare dintre adversarii tai te-ar lua la bumbaceala, stii ca unul dintre ai tai o sa-i sara in spate. Daca ai iesit din mol, risti sa te trezesti in mijlocul celorlalti, iar acolo nu e comod deloc.

Dupa cateva minute, te dor bratele. Ai aruncat atat de multe lovituri in aer, incat ai obosit. Te uiti la pumnii tai si ii vezi zdreliti. Pana sa apuci sa-ti tragi sufletul, liderul gastii care pare sa sufere mai tare incepe sa se retraga. Daca ai ramas pe picioare, te retragi si tu. Se urla, se injura, se mai schimba cativa pumni moi.

S-a treminat.

N-a invins nimeni. Unul dintre ai tai are un genunchi rupt dupa ce a calcat stramb pe o bordura. Mai sunt cateva nasuri insangerate si cateva incheieturi luxate. Incep laudele. Se respira greu si se priveste razboinic catre ceilalti care sunt la fel de sifonati. Inimile reincep sa bata normal.

Ti-a placut. Te-ai simtit barbat. Teama de ridicol a invins teama de bataie. Daca te-ai fi retras asa cum ti-ai fi dorit, toti ar fi ras de tine. Ti-a fost frica sa nu te faci de ras si ai ramas intre ei.

Esti barbat! Esti tare! Esti curajos! Esti ultras! Hmmm… Crezi? Pacat ca nu te-ai prins inca de un singur lucru: esti un idiot!