Me & The City

Tot ce mi s-a întâmplat frumos şi urât deopotrivã s-a întâmplat aici. Prima relaţie, primul pumn în bot. Primii prieteni, al doilea pumn în bot. Primul job, prima casã, prima plimbare de una singurã în zori, primul mers la spital, prima muşcãturã de câine şi a doua relativ repede, primii bulbuci de râs într-un pahar, primele împartãşiri la ceas de noapte şi primul chiot de bucurie cã ascultam aceeaşi trupã. Prima şi ultima cea mai bunã cafea din lume şi prima oarã când am învãţat sã mã îmbrac.

Apoi totul a început sã se aşeze în rutina plãcutã a singurei relaţii în care m-am bãgat cu totul. Am început-o la timp ca sã dureze, eu eram confuzã şi singurã şi mã aşteptam la braţe primitoare şi el mi le-a dat pe toate. Plus unele peste ochi, când meritam. Şi încã alea calde când mã întorceam de departe, cu capul plecat de înşelãciune. Dar, ca orice bãrbat deştept, ştie cã el e The One.

The city. Without limits.

E inutil sã încerc sã conving pe cineva sã vadã filmul. Cui nu i-a plãcut serialul, n-o sã îi placã nici filmul, iar cei ce dimpotrivã, l-au şi vãzut deja.

Femeile sunt siropoase, da. Şi prostuţe. Şi visãtoare, dar sincere şi atunci. Toate. Şi nu-şi doresc soarele de pe cer, decât dacã are o etichetã ataşatã. Şi moody, şi uneori ţaţe. Câteodatã cu umor, câteodatã cu vorbe grele şi aruncate ca la piaţã. Dar tot timpul pentru cã îl cautã. Chiar şi când l-au gãsit.

Pescuit pe timp de noapte înspre zori

Mã trezesc cu un prieten la uşã.
- Salut!
- Ce faci, drãguţã?
- Mmmmmm…

Ştiu cã-i mormãit şi că nu spune din prima, deci îl las sã intre şi-oi vedea.

- Hai sã te scot la oraş!
- Acum?!
- Da, hai.
- (de data asta mormãi eu, da’ îmi iau rucsacul şi ieşim)

- Auzi, mã, ştii ceva de ãla înalt şi slab?
- Adicã?
- Pãi l-am sunat sã ne vedem şi m-a enervat.
- De ce?
- Putea sã gãseascã altceva, în plm. Putea sã-mi spunã cã nu mai vrea sã mã vadã sau orice altceva.

(Pauzã)

- Pãi şi ce ţi-a zis?
- Cã merge la pescuit.
- Hahahahahaha! (râd cu poftã, de n-am mai râs aşa demult. Da’ îi vãd supãrarea pe faţã şi încerc sã-mi vin în fire).
- Vezi? Şi zice cã se duce cu nu ştiu cine care are şi câine.
- Whaaaaaat?! (Amândoi ştim cã „ãla înalt şi slab” mai bine şi-ar vinde o coastã decât sã meargã la pescuit.)
- Da, mã…d’aia zic cã putea sã inventeze altceva.
- Bãi, nu ştiu, zãu. (Adicã ştiu, mie-mi spusese cã vrea sã stea în casã 5 zile şi sã citeascã ceva ce amânase rãu, da’ nu se face sã i-o zic supãratului). Mi-e foame şi tre’ sã mãnânc ceva, orice. Ştii cum fac altminteri.
- Da…

Pe strãduţele astea pe care rãtãcim nu prea e nimic, ne vânturãm încã nişte drumuri şi uite cã dãm peste o plãcintãrie. Cu coadã mare, deci tre’ sã fie bune. Mã aşez la coadã, cu supãratul fumând mai încolo şi gândindu-se. Mie nu-mi iese din cap de ce i-a zis ce i-a zis. Ãla înalt şi slab. Adicã da, e aiurea rãu, şi eu m-aş fi botoşit.

- De care plãcinte aveţi? Cã nu scrie nicãieri.
- Umplute.
- (Draci pe bãţ). Cu ce?
- Cu brânzã.
- Toate? (erau foarte multe, credeţi-mã, arătau altfel şi erau aşezate în tãvi diferite).
- Da. Avem brânzã de mai multe feluri.
- De care?
- Dulce şi sãratã. De care vreţi?
- (sunt nedumeritã, da’ ok, nu mã mai cert cu astea, am promis). Una aşa şi una aşa.
- Bine, aşteptaţi.

Aştept. Şi în timp ce aştept vãd la un televizor cã plãcintãria asta se va muta pe timp de varã pe o strãduţã din Bucureştiul vechi şi cã cine vrea sã mai cumpere sã meargã acolo.

Supãratul se uitã şi mã întreabã cu mâna dacã mai dureazã, eu îi zic cã da, olecuţã.

Apoi mã gândesc iar la celãlalt. El nu face d-astea. Deci: dacã el nu face d-astea, înseamnã cã chiar merge la pescuit. Pescuit, el. Why not? Mai ales dacã e şi un câine. Apã, frumos, linişte, poate citeşte acolo. Pic, pic, fleoşc cu pietricica în apã.

Îmi aprind o ţigarã. Pic, pic.

Pic.

Pic, pic. picccccccc.

Brusc îmi dau seama. Mã ridic în capul oaselor şi ascult.

M-am trezit în apã. M-a inundat o cretinã care a adormit cu apa deschisã.

Exarcizare

Azi, după atâta brambura câtă am fost şi după ce de dinainte de asta n-am mai avut parte o vreme, mi-am regăsit buna dispoziţie. De la 2 la 4, pe net. Adicătelea cu un om care mi-a umplut şi dimineţile, mai apoi şi nopţile.

Ce-mi place e că scoate zâmbetul din mine deopotrivă cu dracii. Ce-mi place e că scoate dintr-un om banal tot ce n-a sperat ăla că va fi.

Şi băi, cine mă ştie, ştie că mă reţin.

Priceless

Split screen-ul Realitatii cu Oprescu in stanga si zambetul lui Iliescu in dreapta. Oops, I did it again!

Daca mi-ar cere cineva sa rezum intr-o singura imagine istoria post-’89 a Romaniei i-as arata screenshotul asta.

Deci concert

Asta seară, la Polivalentă. După 20:00. Veniţi fără părinţi, că nu sunt roace pe pereţi, e muzică bună şi de dans, avem adicătelea Suie Paparude, Kraak & Smaak, Stereo Mc’S şi Addictive TV, trupă belgiană despre care nu ştiu ce să zic încă, doar că există un ex-dEUS în Vive La Fete. Până una-alta, Goldfrapp la noi acasă prea curând nu, deci haideţi să haidem!

Câte un dinozaur la tot omu’!

Orele 16 înaintate şi iuţesc pasul sã ajung acasã la meci. Trec de salonul de frizuri pe care îl vãd zilnic şi brusc mã loveşte. Vreau sã mã tund. O fracţiune de secundã şi decizia e luatã, fãcându-mã cã uit cã de câteva luni mã chinui sã-l las sã creascã în cascade urlãtoare.

Eu nu merg în locuri din astea fiţoase de tuns cred cã din ambiţie, îmi plac mie frizeriile cu tanti cu ţâţe imense dar azi, pentru cã eram în oareşce stãri de bine, zic sã-mi încerc norocul.

- Bunã ziua!
- Bunã ziua. Aveţi programare?
- Nu.
- Aţi venit pentru un tuns? (întotdeauna îmi place sã aud asta…nu, pentru unul cu pãr lung şi creţ şi roscat şi, dacã se poate sã nu fie de la Simply Red).
- Da. (într-o secundã am parte de amalgam de „ţi-am zis eu sã nu vii la d’astea, vezi, au fiţe, e cu programare” şi de „chiar aşa de rãu nu-mi stã nici acuma, de ce l-aş tãia?”)
- Sã vedem ce putem face.

E vopsitã blond, cu pãrul lung prins într-un fel de coadã, seamãnã un pic cu tipa aia de cânta într-o trupã pe vremuri şi fãcea o emisiune haioasã la mtv românia, am uitat cum o cheamã.

- Dacã aşteptaţi 20 de minute, Andrea e liberã.
- Ok. (ca şi când ieşisem la bere cu Andrea de mii de ori pânã atunci, da’ dau cuminte din cap şi mã aşez pe canapea).
- Doriţi ceva de bãut? O cafea? O rãcoritoare? O revistã?
- Nu, nu, nu, nu? (poate cã nu mi-ar strica naibii sã vãd şi cum mã tund, dacã tot am intrat ca taurul).

Iau o revistã, dar între timp apare şi Andrea care, cu mâna în ciuf dã verdictul:

- La breton nu mai avem ce face, e oricum prea scurt.
- Nu te contrazic.
- Deci cum îl tundem?
- Nu ştiu.

Imi place cã n-o surprinde neştiinţa mea şi îşi mai bagã o datã mâna în pãr.

- Ai firul subţire, trebuie sã-i dãm volum. Vrei bombat la spate?
- Adica aşa, gen franţuzoaicã?
- Da.
- Nu. (Îmi stã pe limbã sã-i spun cã vreau japonezã perversã, da’ mã abţin).

Se mai uitã un pic şi mã invitã pe scaun, probabil acolo îi vine inspiraţia.

- Ai vãzut ultimul clip al Rihanei?

Se prãvale totul cu mine în clipa aia. Femeie, ai tatuaj, arãţi chiar cum îmi place mie, înaltã şi uscatã, ai o privire inteligentã, wtf îţi veni sã mã întrebi asta?

- Nu….
- Bun, atunci aşa îl facem. Lasã-te pe mâna mea.

Mã lupt cu forţe. Încerc sã-mi aduc aminte cum aratã dizeuza mai sus pomenitã, dar dacã e sã fi reţinut ceva din ea, e numa’ freza nu. Asta mã sperie cumva, dar îmi spun cã Andrea chiar s-o pricepe şi ar fi bine sã mã calmez, cã sperietoare n-are de ce sã mã facã.
Mã clameazã cu toate agrafele alea şi mã fâs-fâs, stau cuminte şi încerc sã evit conversaţia din oglinda din faţã. Aproape cã mã îndrãgostesc de mâinile ei în pãrul meu, când

- La spate o sã-ţi fac o creastã care sã….
- O ceeeeee???
- O creastã.

Am plecat:
1. nu m-am speriat atât de tare de posibilitatea unei cozi de dinozaur la mine pe ceafã, dar am întâlnire anualã cu toţi şefii mei într-o sãptãmânã şi nu cred cã mi-ar aprecia schimbarea în viaţã.
2. am tot încercat acasã sã gãsesc creasta Rihanei, am deschis chiar TV-ul pe altceva decât Eurosport şi National G., dar fãrã succes.
3. oare dacã aş fi lãsat-o, ar fi fost atât de aiurea?
4. d’aia am insomnie iar?
5. ştiaţi cã azi a fost ziua lu’ Nadal?

Mucles dacã nu votezi

Ceea ce e corect. Adicã dom’le, nu am drept la exprimare, decât dacã e cu vot. Şi nici nu zic nimic, atâta doar cã nu pot sã tac. Nu m-am dus la vot, nici nu-s mândrã, nici n-am vrut sã fie un protest, da’ mi-a ieşit. O serie de factori m-a împins înspre amânarea exprimãrii mele ca persoanã care-şi dã cu pãrerea la o bere, dupã cum urmeazã:

- aşa ca ieri n-am mai fost o mâţã puturoasã de multã vreme;
- care mâţã s-a tot trezit şi s-a tot culcat de bine ce-i era de mai multe ori;
- n-aş fi dat pe nimic starea mea de ieri;
- dupã care am intrat într-o carte şi n-am mai ieşit din ea pânã când n-am vãzut-o gata;
- dupã care, pardon de expresie, a jucat Nadal;
- dar între timp de la dezamãgire am trecut prin silã;
- cã n-am cu cine;
- şi deşi un coleg binevoitor mi-a sugerat, fiind în aceeaşi confuzie, cã mai bine mã duc şi îmi bat joc de vot decât sã nu mã duc deloc,
- am preferat,
- urmare a unei nepãsãri ce ţine de multã vreme,
- sã nu mã duc,
- mai ales cã eu sunt înregistratã în Rahova, deci nu se punea sã bat atâta drum
- fiindcã chiar n-am avut
- cu cine.

Nu vã repeziţi cã n-am simţ civic, cã ştiu asta. Nici cã sunt o putoare ordinarã, blabla, cã iarã e adevãrat. Şi da, când om mai ieşi la bere, tot îmi voi fi dat deja cu pãrerea asupra. Etena!

P.S. A vãzut cineva meciul cu Sharapova şi Safina? Nu? Fabulos!

Scurta istorie a unei dezamagiri

(fotografie preluata din Cotidianul)

Am votat o singura data in viata. In ‘96, anul in care implinisem 18 ani si evident, credeam ca asta e o modalitate prin care o sa fac parerea mea sa conteze, am pus stampila pe Constantinescu. Stim cu totii ca a fost mai degraba un vot “degetul mijlociu pentru Iliescu”. And then again, we all know how it turned out. Lasand la o parte reactia de “up yours, Ilici, comuistule” de atunci, stampila mea pe numele tau trebuie sa insemne iti acord increderea mea. Ca vei schimba ceva. Si nu ai facut-o. Si te-ai futut in increderea mea. Mi-am jurat ca nu am sa mai votez niciodata. Si n-am mai facut-o.

Cativa ani mai tarziu, dupa ce am terminat facultatea, m-am angajat la o institutie de stat. Pe atunci eram singura persoana sub 25 de ani de acolo. Si printre putinele sub 40. Lucram la departamentul “Relatii externe”, pregateam rapoarte cu titluri lungi pe care le prezentam Comisiei, Parlamentului, Consiliului Europei. Mergeam in delegatii cu reprezentantii lor si ma bucuram sa le pot arata ca si la noi sunt oameni tineri care vor si pot sa schimbe ceva. Semne au fost, dar le-am lasat sa se acumuleze, pentru ca dupa cateva discutii cu prietenii, nu mai pareau asa semnificative niste priviri ironice, invidioase, niste mici mizerii sau constrangeri. Dupa aproximativ un an insa, cand am intrat sa ii predau un raport, domnul ministru secretar de stat m-a apucat duios de sanul stang cand m-am apropiat sa ii pun mapa pe birou. Radeti daca va vine, dar believe me, amuzant e ultimul cuvant pe imi vine sa il folosesc cand povestesc despre ziua aia. Nu mai departe de a doua zi, mi s-a dat de ales: taci si iei si tu o bucatica din fondurile astea, sau trage tu concluzia, ca e pacat de asa o domnisoara draguta si desteapta, serios, draga, vezi-ti interesul. Mi l-am vazut, mi-am dat demisia.

Depresia de dupa mi-a trecut insa, si un an mai tarziu m-am angajat in cadrul unui ONG american. Proiectul trebuia sa dureze un an de zile. Dupa doar 6 luni, baietii ne-au spus simplu, sorry guys, noi ne-am cam saturat sa dam bani de spagi la minister, so sayonara.

Dupa asta, am muscat din nou. Am inceput sa lucrez pentru o organizatie al carei nume spunea ceva tuturor gica alor lumii care beau bere la pet, for lack of better. Banii pareau sa mearga intr-adevar catre cei care aveau nevoie de ei si eu eram o mica parte din sistemul frumos care ii integra, le punea un acoperis deasupra capului, le dadea o slujba si le proteja drepturile. Spre finalul proiectului insa, fotografiile cu case construite iarna aveau plopi infrunziti pe fundal, iar deconturile domnului secretar de stat (altul) includeau multe bonuri cu jim beam din Carrefour. Teapa data in proiectul ala a fost de vreo 20 de milioane de euro, dar cred ca nu va spun nimic nou din punctul asta de vedere.

Three times is enough, si in sfarsit m-am trezit. Grow up, se spune, nu? In idealismul meu naiv si incapatanat, chiar am crezut ca pot schimba ceva. Sa fii o parte a schimbarii pe care vrei sa o vezi, parca asa zicea Ghandi. This is not the m.o. insa, si vocatia mea nu e sa ma lupt cu morile de vant.

Care e calea insa? Cum schimbi lucrurile? Nu stiu. Stiu ca exista ways to beat the system. Imi place sa cred ca am ajuns la o modalitate satisfacatoare. Pentru ca nu mai stau la un birou mancand rahat. Pentru ca nu mai citesc demult pagina de politica. Pentru ca acum stiu sa ma izolez confortabil. Pentru o vreme.

Pana cand vad un afis ca cel de mai sus. Si imi dau seama ca reinventarea pragului de jos e infinita.

My new daily drama

Sentimentul era de mândrie amestecatã cu satisfacţie. De fiecare datã mã vedea de departe şi bãga câte o „vecinaaaaaaa” de rãsuna toatã staţia de autobuz şi se auzea şi pe trotuarul celãlalt. Ştiam cã eu sunt şi mã umflam olecuţã în pene. Mi le alegea pe cele mai frumoase şi în timp s-a obişnuit cã nu le vreau fondante, cu staniol şi panglici roz. Apoi, câteodatã, în loc de „la revedere”, îmi încânta urechile cu „mi-ai fãcut safteaua”. Şi totul era frumos, ajungeam acasã cu braţele pline de flori pe care le aşezam cum mã tãia capul.

Apoi, în fata tonetei ei de tablã ruginitã a venit un tip. Tot cu flori şi cu o şapcã. El avea o mãsuţã, un scaun şi multe gãleţi, dar flori mai frumoase. Erau mai proaspete şi mai aproape de mine, nu garoafe şi trandafiri modificaţi genetic. Am fãcut greşeala sã cumpãr de la el într-o zi şi ea m-a vãzut. S-a uitat urât şi când am salutat-o nu mi-a rãspuns. Dupã câteva zile i-am auzit certându-se, ca între ei, cu înjurãturi de n-am ştiut dacã sã-mi pun mâinile la urechi sau sã le înregistrez.

Am început sã-i evit pe amândoi, sã-mi schimb traseul zilnic şi tristeţea cauzatã de golirea de culoare a casei s-a vãzut. Nu mai eram om şi îmi înecam amarul cum puteam, cumpãrându-mi fructe.

Într-o dimineaţã n-am avut încotro şi am trecut pe lângã ei. Ea, florãreasa grasã şi cu fuste ca florile ei şi-a luat ditai standul, din ãsta modern, pe lângã care chioşcul de ziare e mic copil. Florile stau acuma în nişte cogeamite gãleţi tubulare şi înalte, poate cã se simt mai bine cu toatele. Şi zâmbea duşmãnos la el, care era încã acolo cu mãsuţa lui prãpãditã.

Dar azi m-au apucat toate alea când am vãzut cã pe trotuar nu mai e loc sã te strecori cu douã sacoşe în mânã. Ceartã, ceartã, da’ pânã unde, bãi? Ţanţoş şi cu o şapcã nouã pe cap, el îşi amenaja noul chioşc, mult mai fain decât al ei, mai mare şi mai cu multe flori. Deci are un mic avans. Dar mã tem naibii de urmare, cã în timp nu va mai fi nici staţie de autobuz, nici trecere de pietoni la cum se ceartã ãştia.

Am hotãrât aşadar sã mã rãzbun pentru ocuparea abuzivã a spaţiului meu. Şi al fraţilor ãia cretini de câini pe care tot n-am reuşit sã-i omor. (Da’ unul dintre ei a slãbit îngrozitor în ultimul timp, deci cred cã altcineva se ocupã de asta). Voi cumpãra braţe întregi de flori din piaţã şi voi trece ostentativ prin faţã amândurora, ca sã le fac în ciudã. Asta dacã am loc.

nu exista titlu pentru asa ceva

Sambata. Cateva drumuri obisnuite prin cartier (btw, MAD, your shade of pink is lovely ), facturi. Ajung acasa, ma asez sa fumez o tigara. Iau la rasfoit un Sapte Seri pe care l-am luat la iesirea din Plaza. Ajung la pagina 49. Si vad asta.

(jpeg preluat de pe alternativ.ro)

What’a'…?! Stai sa citesc ce scrie. Manelistii astia, bai nene…Citesc. Nu e cu manele. Nu?? “Muzeul National George Enescu, Marti 13 mai 2008, bla bla, PORTRETE COMPONISTICE. Mihaela Vosganian, Irina Anghel, Ansamblul Pro Contemporania”, ma rog, cred ca vedeti si voi clar, mov pe rosu.

Mai oameni buni, ajutati-ma sa inteleg. Ce naiba s-a intamplat aici? Deci tanti asta nu e manelista (asa ar mai fi avut sens cateva elemente). E o femeie care canta muzica de opera, gen, right? Dar de ce face cu mainile “da-mi-o intre tate” pe o banda de aia de transpirat burta, infasurata in perdeaua de la Revelionul Ospatarilor -Restaurantul Lido? Care e ideea acestei compozitii? “Ne antrenam pentru dvs”? “Solistele noastre au cea mai buna voce de burta”? Cine sunt oamenii (va dati seama ca nu pot sa le spun art si copy) care au conceput, uhm, chestia asta si ce a fost in capul lor? Asta e vreun nou soi de fetis, gen working-out mammas? Si mai ales, ce dumnezeului o sa intample la concertul ala?

Va rog frumos, daca stiti mai multe, lamuriti-ma si pe mine. I’m completely baffled. Cred ca s-a atins apogeul in materie de print si nu vreau sa raman pe dinafara. Va multumesc.