Kenneth Grahame, Vântul prin sãlcii, RAO, 1995 (văd c-a apărut şi la Corint, but nevermind…)
- Asta-i carte? Nu e film?
- “Nu chiar”, rãspund în doi peri. “Nu încă” ar fi mai aproape de adevãr. Varianta “silver screen” s-a filmat vara asta la Buftea; joacă, între alţii, Matt Lucas din Little Britain. (pentru cei cu conexiuni Internet foarte rapide: http://www.bbc.co.uk/comedy/littlebritain/).
Constat, căutând o poză, că s-au mai facut filme dupa ea. Încă o dată: but nevermind…
Am nimerit prima dată peste “Vântul prin sãlcii” cu totul accidental, într-un sat prăpădit din Ardeal, la vârsta aia incertă dintre copilărie si pubertate. Nămeţii de vreo doi metri, dealurile dimprejur, ţigănuşii cu care ma împrietenisem ar fi trebuit să fie tentaţii mai mari, însă cartea m-a înghiţit pe de-a-ntregul. De fiecare dată când răsfoiesc vreun volum din colecţia “Biblioteca pentru toţi copiii”, când simt textura aspră a paginilor, mirosul incert (hârtie proastă, da, dar şi un iz de lână, mere coapte, nuci), de fiecare dată când motanul se freacă (se freca, to be honest) de coperta vreunei cărţi, călătoresc instantaneu înapoi.
Mi s-a întâmplat ceva ciudat cu povestea asta: am hăpăit-o, cum spuneam, într-o după-amiază de iarnă: “Scorburi, şanţuri, băltoace, capcane şi alte negre ameninţări (…) dispăreau cu repeziciune sub un covor strălucitor ce se aşternea pretutindeni. Părea ţesut de zâne, era prea gingaş ca să fie călcat de picioare greoaie. O pulbere subţire umplea văzduhul şi-ţi mângâia obrajii cu o uşoară înţepătura. Nodurile negre ale copacilor ieşeau în relief, mai negre ca de obicei”.
Iar apoi am pierdut-o. Nu chiar de tot, ţineam minte vag personajele (şoarecele de apă şi sobolul – buni prieteni, broscoiul dandy, dar cam tembel, bursucul mizantrop, jderii uzurpatori … copilării!).
Mult mai târziu, când reperele copilăriei –oameni, locuri, cutume şi tabuuri - începeau să moară, i-am simţit acut lipsa. Iar în cele din urmă am regăsit-o într-o librărie din Piaţa Romană şi a fost ca şi când aş fi întinerit brusc cu 15 ani. (calcul cu totul aproximativ!). Eram pe-atunci bezmetic de singur şi de înrăit, dar şoarecele de apă şi sobolul, “în lumina si căldura ce-i cuprinseseră, se simţeau în sfârşit încălziţi. Picioarele obosite li se încălzeau pe scãunele, iar pe masa dinapoia lor se auzea clinchet ademenitor de farfurii. (…) Pãdurea Sălbatică era la mii de kilometri depărtare, iar tot ce pãtimiserã în ea – numai un vis pe jumătate uitat”.
Să nu faceţi greşeala de a lua citatele astea dulci-amărui drept nota dominantă a poveştii. E, totuşi, o poveste, in the end the good guys win. Şi-apoi, unele pagini îl anunţă pe Jerome K. Jerome: o fetişcană îmbracă broscoiul în haine de femeie (ca să-l ajute să evadeze din temniţă) şi-i spune “Eşti leit mătuşă-mea! Dacă cineva îţi spune vreo vorbă, cum vor face probabil – aşa sunt bărbaţii – bineînţeles că le poţi răspunde niţel, dar nu uita că eşti o femeie văduvă, singură pe lume şi că trebuie să-ţi păstrezi reputaţia”.
Sau: “Tot ce le făcea rufelor părea că nu e ce trebuie; încerca să le ia cu binişorul şi să le mângâie, încerca să le bată şi să le pocnească; dar ele se zgâiau la dânsul din hârdău, continuau să se simtă foarte bine în murdăria lor şi nici gând n-aveau să se lepede de ea. Bombăni înăbuşit cuvinte pe care n-ar trebui să le pronunţe vreodată nici spălătoresele, nici broscoii”.
Altundeva, o întâmplare îmi aduce aminte de o după-amiază leneşă din Cişmigiu: “Sobolul aruncă vâslele înapoi cu o mişcare care vroia să fie elegantă şi le înfipse adânc în apă. Greşi cu totul. Picioarele îi zburară deasupra capului şi se trezi peste şoarece. Speriat foarte, apucă marginea luntrei. În clipa următoare – bâldâbâc! – barca se răsturnă. Aoleu, rece mai era apa… şi, vai, ce udă era!”.
Cantitatea de zbenguială şi cea de reflecţie din basmul ăsta sunt uluitor de egale. Britanicii (K. Grahame e născut la Edinburgh, deci ar putea emite obiecţii, if it weren’t for his death!) ştiu să scrie scurt şi să spună mult, să nu confunde tandreţea cu zahariseala, să fie serioşi fără să te dăscălească.
Sunt două sau trei episoade pe parcursul cărora mixtura de mitologie greacă, genă barbară şi etică protestantă îi lasă puştanului cititor gustul stupefiantelor ce au să vină: “Văzu coarnele răsucite înapoi, lucind în lumina crescândă a dimineţii, văzu nasul semeţ, coroiat între ochii blânzi, care-şi coborau şăgalnic privirea spre dânşii, în timp ce un zâmbet uşor plutea în colţurile gurii bărboase; văzu mâna lungă şi unduioasă care mai ţinea încă ţevile naiului de trestie, abia desprins de pe buzele întredeschise. (…) O adiere de vânt le sufla uşurel şi mângâietor peste obraji. Cu atingerea ei veni uitarea. Căci acesta e darul din urmă şi cel mai bun pe care blândul semizeu are grijă să-l reverse asupra celor cărora li s-a arătat, ajutându-i: darul uitării”.
N-am urmărit deloc, constat, firul epic: e cât se poate de închegat şi de alert, lucrurile se întâmplă din cauze bine stabilite şi au, fiecare, finalitatea lui, capitolele curg, intenţiile povestitorului sunt limpezi, morala – cea aşteptată. Toată acea succesiune “de manual” se desfăşoară aproape impudic, jalonată de evadări în fantastic, greu de reprodus, imposibil de uitat.
E un basm cum n-am mai citit vreodată, iar şocul iniţial nu mi-a mai trecut. Sunt în largul meu pe dealurile înzăpezite, în Pădurea Sălbatică ori în râu, la scăldat. Sunt cel mai în largul meu între prietenii mei, care nu cred să fi citit “Vântul prin sălcii”, dar care îmi populează fantasmele – bune ori rele – şi alături de care călătoresc adesea înapoi, deloc accidental, în acea după-amiază dintr-un sat prăpădit din Ardeal, la vârsta aia incertă dintre copilărie şi pubertate.
