Hot in the city

Am aşteptat concertul ãsta ca pe ziua învierii.

Ies din casã sã zburd, pregãtitã moraliceşte de o noapte înãlţãtoare, dar n-apuc sã bat douã strãzi cu piciorul, cã se şi ia o haitã de câini de mine, aşa încât stânga împrejur, îmi zic cã na, ghinion de neşansã, deci telefon de întâlnire altundeva decât plãnuisem, cã între timp constat cã strada e plinã la ora aia doar de beţivi şi ţigani; şi câini.

Ajungem în Fabricã. Ni se înfãşoarã pe mânã nişte brãţãri roz (cu de la guerrilla citire), intrãm cuminţi, trecem prin vastele anticamere şi poposim la bar unde dãm nas în nas cu JJ, chinuit şi preocupat cã n-are sã-i vinã lumea la concert, dar care îşi aduce aminte cã m-a bârfit acu’ câteva zile cu cineva şi ia o gurã din veşnicele lui amestecuri dubioase de dat pe gât, deci îngrijorarea începe sã-i treacã. Adevãru’ e cã nu prea e lume, puţinii care suntem ne dãm seama cã sunt 10 trecute, concertul ar fi trebuit sã înceapã, dar încã nu. Locul se umple de tenişi pe diferite nuanţe, freze brituite sau asimetrice, mie îmi rãmân ochii pe un cuplu de copii care sigur e la prima întâlnire, sunt jenaţi şi zâmbesc întruna, ea nu prea e în apele ei, pe el îl cheamã Virgil şi mã gândesc cã are ochi de tãtar.

Gazda vine iar sã ne anunţe cã Zob e gata pe scenã, deci haideţi sã haidem, vorba exarhului. Fiindcã sunt micã şi la concerte vãd mai degrabã diverse posterioare decât artiştii care se reproduc pe scenã, îmi iau cuminte locul pe scara cea mai înaltã din fundul sãlii, mã aşez şi duc berea la gurã, la timp cât sã stropşesc în jur când îl aud pe Vlase zicând „Cât pula mea mai avem pânã învie ãla?” Bun, deci ne-am liniştit, totul se desfãşoarã conform graficului. În dreapta mea doi copii, unul cu un aparat de fãcut poze numa’ bun de dat în cap la purtãtor şi fugit cu achiziţia, celãlalt cu un tricou verde fotbalistic, aşijderea. Dar sunt cuminţi şi îi las în pace.

Dau încontinuu din picior, parcã are viaţã în el deşi, dacã Vlase n-ar tãcea la sfârşitul pieselor, aş putea crede cã e cam acelaşi cântec, pe diferite variaţiuni. Nu-i bai, ne simtem bine, pe ecranul din spatele trupei sunt tot soiul de imagini colorate şi aproape hipnotice, Vlase are umor şi ceva cu jandarmeria şi biserica, despre care zice cã sunt acelaşi lucru, continuãm, continuãm, întreabã dacã e cineva „emo” în salã, i se aratã o mânã, mai cântãm olecuţã şi în englezã, cineva din public îl face gras, el cântã „Get naked” şi îmi spun cã, ok, nu mi-or plãcea mie, da’ ei îşi fac bine temele pe feliuţa lor acolo şi încã de atâta vreme, deci da. Tocmai când dãdurã iar cu monotonie, apare JJ pe scenã şi bãlmãjeşte ceva, mã ia cu teamã cã s-a apucat de cântat, dar nu. Încearcã sã le spunã bãieţilor cã e cam gata programul lor şi cã sã-i mai lase şi pe alţii sã se reproducã. Vlase zice ceva de un album nou anul ãsta şi Zob se gatã cu „Guess Who’s Back” (cred).

Pauzã de dj din oficiu cu piese mixate cam aiurea şi tãiate cu toporul, dar muzica e bunã şi tot nu mã opresc din bâţâialã. Ecranul ne anunţã cã se pregãtesc „The Mood” şi dupã cum cântã la încãlzit de instrumente nu cred cã or sã sune rãu, dar deh…pânã nu auzim vocalul dând din el, nu ne liniştim.

Bun…constat cã nu numai noi ãştia suntem cu britu’ în scãfârlie, The Mood cântã bine şi bãjetul de la microfon ştie ce face. Mã bucurã poate mai mult ca orice cã engleza lui e cursivã şi fãrã forţãri, vocea se pupã şi deocamdatã n-am de ce sã mã iau de ei. Virgil ãla pomenitul mai sus vãd cã e pe scenã şi se ţine de un bas. Copiii îşi vãd de treabã, cam repetitivi dar deh…mã gândesc cã sunt abia la început, au timp grãmadã. Ne bagã şi un cover dupã White Stripes, se descurcã, dom’le…se poate. Asta pânã când se duce la dracu’ toba mare, cu tot cu avântul lor scenic, care poposeşte, însoţit de deja admiratoare, douã scãri mai jos de creanga mea.

Din publicul de lângã mine se aud întrebãri cum cã cine dracu’ e Trupa Veche, ãştia de or sã vinã imediat pe scenã, mã întreb şi eu dacã au legãturã cu Vama sau Vechea, dar nu-mi mai bat capul, dacã JJ mi-a zis cã e maraton, apãi maraton sã fie şi sã avem rãbdare pânã la finiş, cã pentru ãla venirãm.

Oooooo, nu, nu, nu….de o mie de ori nu. Trupa veche luatã poate din festivalurile de rock cu cap de afiş Compact. Una bucatã tipã care aratã ca şi când se duce la bal, dar e olecuţã mai rebelã, deci rochia neagrã e mai scurtã şi onduleurile nu atât de strânse în coadã, drept care se unduieşte şi se apleacã, sigurã fiind de bunãciunea ei. Pe care o contrazic copiii de lângã mine, fiindcã unu’ zice ceva de ea şi de picioarele ei, cã mi-e şi jenã. Una bucatã tip cu microfon, vestã peste piele goalã, deci cred cã v-aţi fãcut o idee. A, da. Chitaristul Matei, ãla de a cântat la Bere Gratis…taior gri cu pete albe, d’alea prespãlate, cum ar veni. Şi cu solouri de chitarã picate ca nuca-n perete…nervi peste nervi şi huiduieli şi din stânga, de unde StereO le tot ura ceva cu moarte şi nu înviere, dar şi din dreapta, de unde tricoul verde fotbalistic blond cu zulufi zicea în continuare de bine, cu toba mare şi din alea. Musculatura libidinoasã de pe scenã ne întreabã dacã vrem o „cãlãtorie interioarã” şi huiduim şi mai abitir.

Pauzã iar. Mişcare în salã, se tot învârt unii cu nişte scaune, se agitã, le aşeazã în final în semicerc în faţa scenei şi eu mã întreb dacã nu cumva OCS-ul s-a apucat de cântat balade. Abia dupã venirea bãieţilor din trupã îmi dau seama cã şi-au luat fanii apropiaţi şi i-au aşezat lângã. Mã simt brusc mai bine când vãd cã Dan e tot atât de mic precum mandea, dar mi se duce repede starea. Nu mã întrebaţi ce şi cum au cântat, fiindcã eu intrasem în pasa cu „vreau Timpuri Noi” şi cam atât.

Care au venit, bãi. Cu trupa aşa cum o ştiam eu, plus una bucatã Anca la voce, bunicicã. Vocea, nu tipa. M-am furişat pânã am ajuns în faţã, cã nu se fãcea sã mai stau la cuca mãcãii, dar cu toate astea nu mai ţin minte multe, am cântat, am dansat, m-am râs, dar cel mai tare şi cel mai tare mi-a stat zâmbetul cãlare pe faţã tot concertul, în afarã de la o piesã, când cu „Tata” a lui Iliescu. Artanu’ ca un copil încã, împiedicându-se de fire şi jenat sã-l deranjeze pe basistul în transã cã i-a scãpat nu-ş ce mufã şi cã na…da’ lasã-l sã cânte, cã e de-al nostru. Artanu’ ca un tatã cu copiii la prima lecţie de ce vreţi voi, lãsându-i lui Victor un final de cântec, al lui şi atât. La fel ca şi atunci când a uitat cã tre’ sã intre cu vocea, dar Anca nu. Şi el n-a mai intrat, cã prea le zicea fãtuca bine de una singurã. Iar privirile alea între el şi Iliescu…ce sã mai zic? Chiar dacã nenea Dan a luat-o iar cu chitara de unu’ singur pe câmpii, da’ dacã nu se poate abţine, ce sã-i faci, bãi? La sfârşit m-am simţit ca dupã un chef cu cei mai buni prieteni şi mai vreau.

P.S. Pentru relatãri ceva mai obiective, bãgaţi urechea şi la StereO, cã io am fost foarte coerentã, ştiu, dar el poate mai bine.

Tags: concert, ocs, the mood, timpuri noi, zob