Miss…It

Azi mi s-a făcut dor de mers în bocanci. La mare, în nisip. De fără griji şi de nebunia nepăsării. Şi de Edi din Berceni, foarte chipeş, care habar n-avea că mă îndrăgostisem de el taman la Obelisc. Care nu mai e. Poate nici Edi. Dracu’ ştie. Mi-e dor de decizii luate într-o “hai să”, mi-e şi mai şi de sticlele de vin furate de la tata din garaj şi de băutu’ lor pe deal, de pletele mele şi de cum puteam suferi din nimicuri. De orele lungi în care aşteptam să se schimbe lumea şi de neschimbarea ei. Dar între timp uitam. De machedonii, tătarii şi lipovenii cu care mă învecinam în bancă. De primii blugi pe care i-am văzut în viaţa mea, “Rifle”, care stăteau pe mama de a înflorit producţia de marinari. Băi! Stăteau bine şi atât şi tata era acolo. De casetofonul meu cu leduri, de chiar dacă îmi puneam căştile când adormeam, tata îmi zicea de dimineaţă că iar am păzit pomul cum creşte, fiindcă ledurile se vedeau prin geam. De “vreau să fiu mare şi să am bani şi să pot să mă îmbrac cum îmi trece prin cap”. De Tedi de la scara A, care naiba ştie pe unde e. Şi de cei 3 fraţi ai lui. De libelule şi de straturile de roşii care se umpleau cu apă clipocită. De mine.

Tags: alternative, copilarie, dor, opa!, Pearl Jam