Bunã dumineaţã, zic!

Azi sunt micã. Mã trezesc în miros de ceai de tei, cu mama strigându-mã din bucãtãrie sã fac bine şi sã mã dau jos din pat. E duminicããããã!!! Mergem la pãdure şi trebuie sã-mi aduc aminte sã-l întreb pe tata ce minge ia. Mã uit rapid pe geam sã mã asigur cã e soare şi e, fug la bucãtãrie. Ce bine cã nu suntem lipoveni, ei nu merg duminica decât la bisericã. Mama e la aragaz, nu stiu ce tot împacheteazã pe acolo, tata îşi bea ceaiul cu spatele la mine, cã eu încã stau în uşã şi nu m-au vãzut, ajung la masã, „sã mãnânci tot, cã altfel nu mergi!” „Ete na…cine-o mai crede, de fiecare datã zice la fel…dacã tata n-ar zâmbi, poate aş crede-o”…

- Te-ai spãlat? (mama)
- (taci, taci şi ia repede o bucatã de pâine)
- Sã te speli dupã ce mãnânci.
- Îhâm.
- De câte ori ţi-am zis sã nu mai vorbeşti cu gura plinã?
- Îhâm.
- Şi sã nu-ţi mai iei pantalonii ãia de trening, zici cã numai taicã-tu te-a fãcut, pune şi tu ceva cum trebuie pe tine, eşti fatã…
Tata se uita la mine, eu la el.
- Pune-ţi fundele de la şcoalã, cã aşa suntem siguri cã ne vede toatã pãdurea…(tata)
- Ai sã mã înveţi sã fiu portar azi?
- Da.
- (El nu ştie cã eu ştiu, da’ de fiecare datã mã pune sã stau în poartã, ca sã nu-i încurc pe ei când joacã. Da’ aşa scapã de gura mea)
- Şi îţi arãt şi cum sã scoţi mingea din apã fãrã sã te mai uzi, cã dupã aia iar nu mâncãm decât ultimii (se uitã lung la mama)
- Te-am auzit. Voi râdeţi, da’ la cum aleargã de zãnatecã pe acolo, mare minune sã nu rãceascã şi atunci sã vã vãd. Tu mai mãnânci mult? Cã stai de 10 minute la bucata aia de pâine.
- Pãi nu mai pot.
- Dacã nu mai poţi, mergi şi îmbracã-te, cã nu stãm dupã curu’ tãu.

Mã ridic de la masã de parcã aş pleca în tabãrã şi îl aud pe tata zicându-mi cã iar am fraierit-o şi n-am mâncat.

Mergem la pãdureeeeeee, mergem la pãdureeeee!!!

P.S. Cã e o piesã de dimineaţã veselã.