„Stop fumat” – Sã mori TU!

Sunã….sunã….sunã…nu rãspunde nimeni. Mai încerc, dupã un sfert de orã….Sunã. Iar nimic. Mai stau, mai aştept…. Sun iar. Rãspunde!

- Bunã ziua!
- Alooooooo!
- Fiţi drãguţã, sunteţi de la campania „Stop fumat”?
- Ah….da.
- Bun. Pãi am nevoie de nişte informaţii. Cum se deruleazã programul?
- …
- Adicã ce anume trebuie sã fac?
- Trebuie sã mergeţi la unul din cele 5 spitale incluse. Alegeţi unul şi mergeţi acolo.
- Şi care sunt?
- Pãi…Victor Babeş…..(se aude sunetul unui telefon mobil, dupã care „Ahhhh….vã pup…unde sunteţi? Jos? Deja? Pãi veniţi sus, cã eu sunt aici…Sigur….Bine, vã pup.”)
- Aşa…îmi spuneţi vã rog, care sunt cele 5 spitale?
- Pãi nu vi le-am spus?
- Nu…cã a sunat telefonul mobil.
- Domnişoarã, dacã nu sunteţi atentã, nu e vina mea. (Începe sã ridice vocea.) Ştiti câte telefoane primesc? Ştiţi câţi oameni aşteaptã? Oameni bolnavi, domnişoarã. Vã rog sã vã concentraţi şi sã reţineţi ce vã spun.
- Pãi…nu mi-aţi spus.
- Vi le-am spus….dar dacã nu vã CONCETRAAAAAŢI…
- Poate e de la fumat.
- ?!?
- Îmi spuneţi numele dumneavoastrã?
- Pentru ce? Ca sã mã reclamaţi? Haideţi cã vi le mai zic o datã.
- Bun. Mi le-aţi spus şi nu m-am concentrat. Le repetaţi, vã rog?
- Pãi pe care îl vreţi? Care e mai aproape de dumneavoastrã?
- (Femeie, eşti cu capu’?) Nu ştiu, doamnã. Cã mi-aţi spus doar de Victor Babeş şi ãla nu ştiu unde e.
- Domnişoarã, nu mã intereseazã. Vi le mai spun o datã şi gata. Vã rog sã notaţi.
- Da.
- Victor Babeş, Institutul Marius….(n-am înţeles), Dispensarul….TBC….Kogãlniceanu (cu greu înţeleg)…(deja am pierdut-o).
- Bun. Le-am notat.
- V-aţi hotãrât unde mergeţi?
- Nu. Dar nu ştiu câtã relevanţã are, pânã nu-mi spuneţi ce trebuie sã fac dupã ce aleg unde mã duc.
- Pãi vã fac eu programare.
- (Pãi de ce dracu’ vorbim germana?!?) Da?
- Da.
- Aaaaaaa….(fuck…asta mai ţipã o datã dacã nu aleg repede, Victor Babeş habar n-am unde e, Bd. Kogalniceanu ştiu, deci ar trebui sã gasesc şi dispensarul lu’ peşte)…TBC!
- …
- Dispensarul TBC!
- Bun. Deci Dispensarul TBC.
- Da. Ştiu cã aveţi programul încãrcat, dar sunteţi amabilã sã-mi rãspundeţi la încã o întrebare?
- Spuneţi.
- Pot face programare pentru încã o persoanã?
- Da, sigur.
- (Mã aşteptam sã urle iar, dar uite cã n-o face, deci se poate!) Numele, vã rog.
- (I le-am zis ei, vouã nu vi le zic) Aşa.
- Da. Deci pe 25 octombrie, la dna. doctor Marilena Rãileanu.
- Vã mulţumesc…(fuuuuuck…25 octombrie?!? Pânã atunci mor de 2 ori).
- Da’ sã ştiţi cã nu e obligatoriu sã primiţi medicamentele. Pentru cã vi se face un control ca sã îşi dea seama cât de grav sunteţi fiindcã, ştiţi, sunt mulţi care au nevoie de medicamentele astea, oameni în vârstã, cu nevoi, care nu îşi permit sã cumpere medicamentele…dumneavoastrã sunteţi tânãrã, nu ştiu dacã veţi primi gratuit medicamentele…
- Da. E bine. Vã mulţumesc, aţi fost foarte drãguţã. La revedere.
- Zbang!

Evident cã m-am enervat dupã conversaţie, mi-am aprins rapid o ţigarã, încã una şi încã una, aşa cã mulţumesc încã o datã Ministerului Sãnãtãţii pentru contribuţia adusã stãrii mele de bine.

O sã-mi spuneţi cã asta ţine de voinţa mea şi cã medicamentele alea nu fac mare lucru. Recunosc însã cã sunt slabã şi cã nu ştiu dacã pot sã renunţ fãrã un ajutor. Din telefonul de mai sus n-am înţeles mare lucru, m-am ales cu o programare la mama naibii în timp, cu nervi şi cu sfaturi despre puterea mea de concentrare despre care nici nu mai insist.