City Limits SpeciaL: “de ce nu imi plac oamenii care imi plac”. Jaunetom nu da nume

Uneori mi-e teama ca or sa se epuizeze. Or sa comita un fade-out si or sa dispara. Poate de asta niciodata relatiile mele cu astfel de oameni nu au parte de un sfarsit clar. Pe undeva actioneaza nefericitul ala de principiu al eternei reintoarceri.

Alteori ii simt constrinsi de lucruri mici si tot ce e frumos in ei se sufoca sub teroarea justificarii. Mai niciodata nu cer explicatii  si totusi le primesc. In momente dintr-astea ma trezesc brusc vorbind in locul lor. E un fel de incercare disperata de face umilinta sa dispara. Incerc sa o preiau, sa o rationalizez, sa o explic si prin asta sa o ucid. Numeste-o aroganta. Nu am sa te contrazic.

De dezamagiri nu imi pasa cine stie ce. Se pot repara. Nu imi place cand nu isi dau seama si asist la disimulari de sitcom nereusit. In astfel de situatii ma apuca un chef nebun de reevaluari si mici razbunari. Pentru asta dau vina pe ei.

Ii urasc cand renunta la ei insisi. Urasc tacerea din momentele isi dau seama ca asta se vede. Urasc oboseala pe care o simt lately cand trebuie sa explic de ce nu cred in slabiciunile oamenilor care imi plac. Urasc cand vad cit de mult semanam.