City Limits SpeciaL: “de ce nu imi plac oamenii care imi plac”. Shortcut goes “ooooofffffff!!!”

Când mã apucã depresiile trebuie musai sã fie şi muzicã. Cã e Nick Cave, cã e David Gray, cã e cine-o fi, vã zic eu cã nu e nimeni ca el.

Într-una din acele seri fericite de-ţi vine ori sã iei o mitralierã şi sã ciurui pe cine îţi iese în cale, ori sã îţi tai venele lent şi cu perversiuni, l-am gãsit. L-am ascultat şi mi-a trecut depresia atât de brusc, cã nici nu mi-am dat seama. M-au cuprins nervii. Cum e posibil sã fie cineva pe lumea asta mai trist ca mine?

L-am identificat curând şi am facut rost şi de singurul album al dumisale la vremea aceea, acum 7-8 ani, „Grace”. L-am ascultat obsesiv o vreme, apoi de fiecare datã când eram în starea aia, adicã des. Era descoperirea mea şi n-o dãdeam la nimeni, mã refugiam seara la întâlnirea cu el de fiecare datã când puteam şi-mi cream o lume doar pentru noi doi, el cântându-mi, eu stând cu capu-n perne şi surâzându-i discret.

Am luat o pauzã mai îndelungatã, cã aşa sunt relaţiile astea imaginare, pânã când mi s-a fãcut dor de el iar. Şi tot acolo era. I-am regãsit vocea aia irealã, tremurul care-ţi ridicã pãrul pe tine, tristeţea înecãcioasã, ghimpii din fiecare vers, rânjetul bine plasat în faţa morţii.

„And the rain is falling and I believe my time has come

It reminds me of the pain I might leave behind… Wait in the fire

And I feel them drown my name

So easy to know and forget with this kiss

I’m not afraid to go but it goes so slow…”

Şi ãsta e motivul pentru care mã enervez. Cã se duse. Înecat. Mã enervez atât de tare, încât pe 29 mai voi bea o bere pentru el. De 10 ani.

„Cause I know that in time, I’ll only make you cry

this is our last goodbye”