City Limits SpeciaL: LondON. Radiocap spells Po-room-bess-koo

Vinul e bun, dar se gată repede. Mă ridic să mai iau o sticlă, aplec binişor capul de teamă să nu mi-l proptesc în pragul de sus, nimeresc la bar.

- Can I ‘ave another bottle of white Chilean?, zic, încercând să văz dacă accentul madchesterian merge mai bine cu alcool.

- Sure you can, răspunde gagica de la bar, toată numai un zâmbet.

- Where you from?

(Foarte necesară menţiune: “Where you from?” o să devină în scurt timp forma cea mai des uzitată de salut la Londra, oficializată ca atare în Oxford Dictionary. Nenea care mă intreabă where am I from pare destul de turtit, ma gândesc că nu face sa-l pun să ghicească, altfel rămânem aici toată noaptea!)

- Romania, latru scurt. Part of the invasion.

Râde, după care (pasul unu) mă cucereşte.

- Bloody Romanians. They speak English so well.

Pasul doi: comite o mică minune.

- One o’ my mates is Romanian, he plays the violin.

Mâna dreaptă plonjează în buzunar, revine în compania unui mobil fiţos, după care din nemţăşug se-aude o bucată de-a lui Porumbescu: atât de limpede românească încât, pe undeva, chiar mi se face dor de casă.

Şi-asa e tot oraşul!

Aş putea să mă opresc liniştit aici şi să spun: fraţilor, aiasta-i Londra. Fucking go there! Dar întâmplarea (jur pe roşu că toate s-au întâmplat aidoma) îmi oferă pretextul să-mi amintesc de rusoaica de la care cumpăram ţigări anul trecut, în frumosul borough of Islington.

Mi-a povestit despre prietenii ei din Iaşi şi despre cât i-a plăcut dulşele târg, ceea ce m-a umplut de ruşine: în 29 de ani nu m-am învrednicit s-ajung acolo. Îmi mai amintesc şi de negrul cât muntele de la Amnesty International, care - înainte de-a mă fi rugat să-i ajut cu ce pot pe nefericiţii din Darfur - m-a întrebat: “Latvian?” “Not really, mate, but you’re freakishly close :-)”

Vizita de anul ăsta mi-a consolidat prima impresie: Londra e oraşul în care are loc oricine. Oricine.

De-asta nu-i cred pe cei care cântă prohodul multiculturalismului şi care îl proclamă o invenţie diavolească. Ba funcţionează, fraierilor, altminteri jumătate dintre şoferii musulmani ai autobuzelor din metropolă s-ar bufni cu double decker-urile o dată la două zile de multele clădiri frumoase de-acolo.

Sunt multe clădiri/locuri de văzut la Londra (Hyde Park, Hyde Park!!!), dar dacă asta va interesează n-aveţi decât să căutaţi un blog turistic. Eu n-o să uit vreodată politeţea discretă a majorităţii (nu, oameni buni, nu e răceală, e - de fapt - bunătatea propovăduită de Biblie insinuată în gesturile cele mai mărunte!).

Mici delicii zilnice (sau de week-end)

Sentimentul că nicicând, în toată viaţa adultă, nu m-am simţit mai în largul meu, chioşcul cu goffres de la ieşirea din metrou în Finsbury Park Station (arareori am putut trece pe lângă el fără sa cumpăr - erau mari, pufoase, calde şi Shortcut a căpătat una cu dulceaţă de cireşe!).

Mai am: arhitectura domoală şi încăpăţânat-conformistă (London Eye şi alte “edificii” nu se pun!), clubul din apropiere de King’s Cross care avea trei etaje - the disco room, the love lounge, the indie room (ia ghiciţi în care m-am dus!), festivalul în aer liber graţie căruia i-am văzut live pe Massive Attack pentru numai 25 de lire, the cheapest one has ever paid for fulfilling a lifetime dream.

Plus: radiourile care cântă în heavy rotation ceea ce ascult eu acasă, Soho Square, unde un gagiu mi-a întrerupt discuţia cu un prieten ca să ne spuna că arătăm “to die for” împreună, The Guardian altfel decât pe Internet (cu suplimentele orgasmatice de sfârşit de săptămână plus ediţia de duminică, aka The Observer), magazinele de muzici mari cât depozitele uzinei Republica…

Republica, bine ca mi-am amintit de ea. Republica Bucureşti, that is. Pe strada Mendeleev, în zona Romană/Amzei, un bordel inabil deghizat în “club de noapte” se numeşte Buckingham. The Queen may not be amused, but I find the irony to be pretty English.